mony_onlyfun
^Mega^fan^
 Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481
|
|
Înăuntru era puţină lume. O trupă însă se urcase pe scenă şi cânta, deloc rău, blues. Undeva în spatele unei mici firme luminate cineva vindea băutură iar atmosfera generală era, ca şi noaptea de afară, caldă. O lumină roşie, nu prea puternică, umplea micul club şi un afiş anunţa concertele săptămânii. Fata se aşeză la una din mese, punând geaca subţire alături, apoi, după ce stătu câteva momente pe gânduri, merse până la bar. Se întoarse cu mâna goală pentru că uitase portofelul acasă şi, observând în sfârşit cuierul, puse geaca în el şi se aşeză la loc, răsuflând greu din cauza căldurii. Ochii obosiţi priveau atent în jur de deasupra ornamentelor vineţii adunate în urma multor nopţi nedormite, mutându-şi sclipirile pierdute într-un dans nervos. Părea, în lumina roşie amestecată cu perdeaua de fum de ţigară, că ar căuta să îşi amintească un lucru, ceva ce nu şi-ar fi permis niciodată să uite şi… totuşi… Plecă pentru un moment capul, lăsând părul lung, drept, să îi cadă asupra mesei de lemn. Avea acum, cu desăvârşire, aspectul unei femei mature. Liniile arcuite, accentuate, ale feţei îi umbreau privirea iar buzele tăceau, drepte, ca şi cum ar fi aşteptat momentul sublim în care să lovească. Trupul îi fu un moment zguduit de o forţă pe care abia o mai stăpânea. Strânse din dinţi, luptând cu sine. Era o luptă pe care numai un anumit tip de oameni ar fi putut să o observe, era însă o luptă pe care o pierdea crunt… Izbucni în lacrimi. Îşi recăpătă însă imediat calmul cu care intrase, îşi şterse ochii şi înălţă din nou privirile.
* * *
– Aşa ceva nu voi permite niciodată, spuse rânjindu-mi cu dispreţ. Iar faptul că tu eşti de partea ei, faptul că tu vii cu aceleaşi minciuni…
– Ce minciuni? Ştiu la fel de puţine ca şi tine, i-am răspuns.
Într-adevăr nu ştiam nici eu mare lucru. Se putea foarte bine să se înşele şi se putea la fel de bine să aibă dreptate… Cu o asemenea femeie (nu sunt nici acum sigur dacă trebuia numită „femeie” sau „fată”) cum era cea care probabil îl aştepta deja nu aş fi putut fi sigur. Totuşi nu îl puteam lăsa să facă vreo greşeală prostească. Dacă într-adevăr era sinceră? Dacă toate suspiciunile sale nu erau decât rătăciri? Îl puteam atunci lăsa să sacrifice un lucru atât de rar?
– Sunt sigur că acum râde şi nu îi pasă, continuă el. Nu ştiu de ce dar sunt sigur…
– Luchian, am încercat să îl opresc din izbucnirea furioasă. Luchian!
– …
– Calmează-te.
Făcusem desigur o gravă şi inscuzabilă greşeală: îi spusesem să se calmeze atunci când ştiam bine că nu avea cum. Cu alte cuvinte înrăutăţisem lucrurile enervându-l şi mai tare. Luchian izbi masa cu pumnul, făcând cănile cu cafea să zăngăne nervos. Am tăcut. Ce altceva puteam face? Se îndreptă spre fereastră, privind prin perdele la noaptea de afară. Cartierul de case era cufundat în linişte iar bezna era rareori penetrată de lumina vreunui bec uitat aprins. Aerul încărcat cu fum de ţigară dinăuntru mă apăsa din ce în ce mai mult, precum pământul apasă ruinele unei civilizaţii uitate, iar sentimentul de degradare, de moarte, nu în sensul comun al cuvântului ci cu înţelesul unei dispariţii spirituale, mă copleşea. Luchian privea în continuare afară, tăcut, cu mâinile la spate. Stătea cu spatele la mine, astfel încât nu îi puteam vedea faţa. Cunoşteam însă expresia dezamăgită, tristă ce îi acoperea chipul. Era cea pe care o cunoşteam încă de când…
– De ce taci?
Adresase întrebarea cu o voce sfârşită, răguşită din cauza modului în care urlase la mine mai devreme… Mi-a fost atunci ruşine, ruşine că îl contrazisesem atât de aprig, că mă întorsesem eu însumi împotriva sa. Mi-am cerut iertare.
– Pentru ce?, mă întrebă nedumerit. Nu ai făcut nimic.
Nu era sarcastic… Deja nu mai reuşeam să îl înţeleg şi asta mă durea. Îmi dădea sentimentul că am rămas cu mult în urma sa, că undeva pe drumul evoluţiei noastre eu mă oprisem să admir priveliştea în timp ce el zburdase înainte râzând…
– Luchian… Nu înţeleg…
– Cum adică?
Se întoarse. Mă privea binevoitor. O lumină nefirească îi strălucea în ochi, ca o veşnică şi dogoritoare iubire pentru lume, pentru oameni, pentru… tot. Am putut observa însă, deşi încerca să ascundă asta, că… plângea… Se întoarse repede cu spatele, ruşinat.
– Ştiu că e… penibil… ceea ce fac, mărturisi. Dar pur şi simplu… nu mă pot abţine.
– Dar…
– Crede-mă că nu vreau să moară şi ea în ochii mei dar…
– Luchian…
Zâmbi amar.
– Nu am mai plâns nici atunci când ar fi fost normal să fac asta… Iar acum… (fu iar zguduit de lacrimi)
Ştiam la ce se referea. Eram cu Octavian pe la nu ştiu ce magazin de muzică atunci când m-a sunat şi ne-a dat ştirea… Nu mai ştiu însă exact când s-a întâmplat… Poate în februarie… sau în noiembrie… Ţin minte doar frigul de care ne tot plângeam amândoi. Trebuie cu siguranţă să fi fost extrem de dureros. Ţin minte că… Un zgomot puternic mă trezi din gânduri. Luchian stătea acum în mijlocul camerei, privind cu ochi goi la masa răsturnată şi la ceştile cu cafea vărsate pe covor, de parcă nu ar fi înţeles ce se întâmplase. Respira greu iar braţele îi erau mânjite cu sânge… Cât stătusem pe gânduri? Fusesem atât de departe plecat încât nu observasem când spărsese cu pumnii geamurile, dărâmase vitrinele, aruncase câteva cărţi de preţ în şemineu (puteam încă citi „Hemingway”, „Eliade” şi numele autorului unei cărţi rare) şi răsturnase masa?! Am realizat atunci că nimic din toate acestea nu mai conta pentru el: cărţile, obiectele de artă, confortul pe alocuri exagerat oferit de casa unor părinţi care, slavă Domnului, erau plecaţi în acea noapte…
– Mă simt mort, se tângui.
Într-adevăr ceva în el murise. Şi odată cu acel lucru murise şi o parte din mine. Simţeam cum putrezeam în interior, cum eram năpădit de viermi şi de boli… Am încercat să urlu însă nu găseam forţa să îmi golesc plămânii de aer. Nu puteam decât să îl privesc cum stătea în mijlocul camerei şi să încerc să îmi dau seama cum se ajunsese la aşa ceva. Era singura întrebare pe care mi-o mai puteam pune: „cum?”. Mi-am adus aminte de ce îmi zisese atunci când eram la magazinul de muzică la telefon, de ceea ce îmi zisese cu o seară înainte… Şi atunci am realizat – şi era într-adevăr o concluzie dureroasă – că nu faptul în discuţie, nu fata aceea îl făcuse să cadă în acea stare. Nu era acest fapt de vină… Era întreaga lui viaţă!…
L-am privit cum se întoarce calm la fereastră. Am deschis uşa şi am plecat, tremurând, deşi aerul cald de iulie mă lovea din toate direcţiile. Nu mai era mult din noapte şi trebuia să ajung acasă… Am sperat să fie bine… Ce altceva puteam face?!
* * *
O trupă se urcase pe scenă şi cânta, deloc rău, blues. Undeva în spatele unei mici firme luminate cineva vindea băutură iar atmosfera generală era, ca şi noaptea de afară, caldă. O lumină roşie, nu prea puternică, umplea micul club şi un afiş anunţa concertele săptămânii. La una din mese, cea în cuierul de lângă care se afla o geacă subţire, stătea o fată. Spinarea relaxată şi totuşi rotunjită atrăsese câteva comentarii ironice din partea cuiva. Ochii obosiţi erau închişi deasupra ornamentelor vineţii adunate în urma multor nopţi nedormite iar capul se odihnea pe braţele încrucişate deasupra lemnului. Părea, în lumina roşie amestecată cu perdeaua de fum de ţigară, că ar zâmbi. Liniile uşor accentuate ale feţei se arcuiau copilăreşte iar la gât purta un scarabeu de aramă şi o stea de argint în cinci colţuri, orientată cu un vârf în jos… Nu respira. Înăuntru era puţină lume…
_______________________________________
-Este doar un vis...Cand o sa deschid ochii o sa ma trezesc
A deschis ochii.Intr-un timp relativ scurt si-a dat seama ca nu se mai trezea.
-Cosmarul asta o sa dureze la nesfarsit!
my mom can be such a bitch. maybe thats where i get it from. its really not such a big deal, not to me. all i remember was thinking *this is only a dream, ill wake up and everything will be just fine....* then i realized *im not waking up*
~Fi mereu un rasarit cu chip de inger.Vreau ca focul din inima mea sa aprinda si focul din inima ta fiind mereu doua flacari pe aceeasi lumanare...~
~Cel mai trist lucru in viata e sa-l vezi pe cel pe care il iubesti iubind pe altcineva...~
~Daca mi-ar fi dat in viata sa iubesc doar de 2 ori prima data te-as iubi pe tine si daca asta ar fii o greseala a doua oara as iubi greseala...~
~Un zambet nu inseamna fericire asa cum o lacrima nu inseamna durere.poti plange cand esti fericit,poti sa razi cand inima iti plange!!!~
Mony's flog:
Mony's HI5:
Mony's site:
|
|
frumos...destul de obisnuit dar atat de frumos descris...sper sa o termini azi pt ca eu astept nextul 
