mony_onlyfun
^Mega^fan^
 Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481
|
|
—Luchian! Dracu’ să te ia de nenoroci…
—Shhhh!
Am tăcut, dar nu m-am oprit din zbătut până nu mi-a dat drumul. Pentru un moment mă întrebasem unde o să fiu îngropată…
—Shhh! O să ne audă.
—Bine ar face!, dar nu aveam pe cine minţi, şopteam şi eu.
—Vreau să îmi cer scuze…
—Ai o modalitate interesantă…
—Am crezut că ai uitat…
Umflase ultimele silabe cu un fel de milă.
—De ce eşti aşa supărăcioasă?…
—Ştii ce? Nu mă simt tocmai bine stând noaptea într-o magazie hodorogită în care e mai frig ca la Polul Nord… Şi în nici un caz şi cu tine să îmi ţii companie!
Am ieşit în grabă, fără să mă uit în spate, şi, deschizând cu greu uşa mansardei, m-am găsit singură. Celelalte probabil că merseseră să petreacă jos, unde era cald. Am aprins focul într-una din sobe, încălzindu-mi faţa în lumina lui roşiatică… Era aproape o desfătare fizică… Am închis ochii, scuturându-mi părul şi simţind cum îmi dogoreşte fruntea… Atunci când eram mică am băgat două degete în foc… Era iarnă şi îmi plăcea căldura lui atât de bună…
—Cam singură…
—Tu din nou…
Şi totuşi trebuia să îi cer scuze într-un fel pentru cum mă purtasem cu el… Am căutat sub unul dintre paturi şi am găsit sticla de vin la locul ei. Am tras-o repede afară şi l-am invitat să ne îmbătăm împreună. Atunci, dinapoia unei sticle de vin abia desfăcute—şi nici nu era din cel mai bun—şi-a început istorisirea lui stranie… La început am crezut că vinul îi urcase cam repede la cap, apoi mi-am dat seama că ştia foarte bine ce zicea…
—…Ştiu că nu mă vei putea ierta niciodată, nici ceilalţi nu vor putea… Nu vă cer asta… Ăsta sunt eu, spuse arătând spre sine cu ambele mâini. Ştii de ce am plecat din echipa de teatru, nu?
—Mnu…
—Nu ai nici o idee?
—Nu.
—Ţii minte când am venit în clasă la voi cu o mapă… pe care i-am dat-o lui Alexandru?
—Da, cred că da. Ce era în ea?
În acest punct al conversaţiei noastre se opri. Mi s-a părut că nici ceasul nu mai ticăia, dar nu puteam întoarce capul să mă uit, trebuia cu orice preţ să aflu ce ascunde… Mă privi câteva clipe zâmbind uşor şi apoi ridică paharul cu vin. L-a ridicat şi eu şi am încercat să-l dau pe gât cât mai repede, să-i arăt că nu mă tem nici de el şi nici de micul său secret… Nu ştiu cum l-am înghiţit, sau mai bine spus cum am încercat să-l înghit, pentru că am început imediat a tuşi şi nu m-am oprit până nu mi-a dat câteva palme sănătoase pe spate. I-am mulţumit umilită. Trebuia acum să îmi salvez onoarea.
—Şi, până la urmă?…
—Până la urmă… ce?
—Îmi spuneai de mapă.
—A, da.
Se ridică de la masă şi, constatând cu surprindere că îşi adusese şi rucsacul şi desigur întrebându-mă cu ce drept se instala aici, l-am văzut scoţând câteva foi. Mi le puse pe masă. Le-am privit cu atenţie, încercând să înţeleg…
—Sunt scrise de tine?
—Da.
—Şi vrei să spui că…
—Da.
—Şi de asta laşi şi formaţia?
—…
—Hei…
—Nu… Cu formaţia e altceva… Citeşte una măcar, sau măcar primele rânduri… Nu te forţez să o citeşti pe toată dacă nu îţi place.
Aveam de ales? Ce puteam altceva face decât să-i accept invitaţia, chiar dacă amâna astfel răspunsul la întrebarea mea? Am luat o povestire la întâmplare, întrebându-mă ce nume răsunător îi va fi dat personajului ale cărui aventuri amoroase senzaţionale şi, evident, descrise în amănunt le voi citi…
Ahem… “Strada lunii, nr. 7”… Mda, parcă există strada asta, pe undeva pe lângă Matei Basarab, nu mai ştiu exact… Probabil că nu la asta s-a gândit, însă. Trebuia să fie şi luna pe aici, deh, poveste de dragoste! “Întâmplarea asta a ta… Îmi aminteşte de ceva ce am păţit eu însumi cu ceva ani în urmă.” Adică? Nu ştiu ce întâmplare, nu ştiu cui te adresezi… Poate că voi afla, dar e un început bun zic eu. “Nu trebuie să înţelegi vreun mesaj ascuns în ploaie ca să te bucuri de ea după secetă şi nici pe Ioana nu a trebuit să o înţeleg… Zâmbeşti degeaba, ştii şi tu asta.” Ciudat, chiar zâmbisem. Şi acum se uită la mine cu o linişte ciudată. La naiba, nu trebuia să mă îmbrac cu bluza asta, e prea strânsă pe corp.
***
„Pletosul îşi aprinse o ţigară şi oftă, tăcând. Celălalt îl privea încă, gânditor, prin fumul de ţigară ce plutea în toată Lăptăria lui Enache. Nu ştiu ce gândea el, dar auzisem destul… Destul cât să îmi pară rău… ”
Ridică privirea de pe masă, curios să îmi afle opinia.
—Mă… Ai trimis vreuna din ele la vreun concurs?…
—De ce?
—Răspunde.
—Da.
—Şi?…
—Şi am luat primul loc. Cu una mai veche…
—Atunci presupun ca ştii ce am să spun…
—Nu, nu ştiu. Sper să nu fie ce a avut de spus şi mama, răspunse râzând.
—Ce a spus?
—…
—Ce a spus?
—Lasă asta.
—?!
—Zi-mi ce părere ai tu.
—Nu sunt critic literar.
—Ce contează? O părere tot ai.
—Părerea e bună.
—…
—OK, sinceră să fiu m-ai uimit. Nu mă aşteptam la aşa ceva…
—Bine, continuă…
—Şi am să te rog să mi le laşi, să le citesc pe toate…
Nu jucam nici un rol. Pur şi simplu mă durea faptul că îl subestimasem atâta şi atâta timp. Mi-a luat foile din mână, scuturându-şi părul lung înainte de a mă privi cu atenţie în ochi şi apoi le puse în mapă. Pe aceasta o închise grijului, ştergând cu mâna ciocolata de pe o parte, şi mi-o întinse. I-am mulţumit. Mă privea în continuare cu acea căutătură de ascunsă superioritate, încât nu am mai rezistat şi am dat să mă ridic. Atunci, parcă trezindu-se dintr-un lung somn, îmi zise foarte serios:
—Pe care din ele ai citit-o?
—Păi nu ai văzut?!
—Luaseşi două. Nu ai fost atentă probabil.
Sincer, nu fusesem atentă.
—„Strada lunii”.
—Păi… Aia e a unui prieten, am uitat să îţi spun că mai sunt şi altele care…
—Acum îmi zici?!
—Am crezut că le-am… Lasă! Nu contează…
—Ehm!…
—E un joc pervers, ştii?…
—Ce e?
—…
—Mă duc să mă schimb, pute ca dracu’ bluza asta…
De fapt, era cât se poate de curată şi singurul lucru care ar fi putut mirosi era persoana din ea. Dar ea nu se pune la socoteala… Motivul real pentru care mergeam la toaletă era de a îl testa. De fapt de a ne testa. Îmi pierdusem mult prea uşor cumpătul, nu aveam voie să fac asta, nu îmi dădeam eu voie. Apoi… condiţiile erau perfecte. Eram singuri, cu ceva alcool în sânge, uşa îl văzusem cum a zăvorât-o… Nu mai trebuia decât, eventual, să stingă lumina. Dacă îi ghicisem intenţia atunci urma să vină după mine. O cale din două… Chiar dacă era un slăbănog eu nu îi puteam opune rezistenţă fizică… Într-un fel îmi era frică. Frică de el, de mine? Nu ştiu. Ştiu doar că mă temeam. Mi-am pus un tricou pe mine şi m-am privit în oglindă. Eram un pic palidă. Am respirat adânc ca să îmi fac curaj şi apoi am ieşit.
Nu venise. De ce? Îl cunoşteam prea bine ca să îmi dau seama că nu era vorba de lege. În fond, cine ştie dacă nu cumva credea că nici nu ar fi fost nevoie să mă siluiască? Oare ar fi fost?… Nu îl iubeam… Şi nu îl iubesc. Atunci? Are… probleme?
Se uită la tricoul meu cu interes.
—Mişto formaţie.
—Formaţia mea preferată…
…Dar nu avea de unde să ştie asta…
—Ţi-ai lăsat jurnalul pe masă.
Într-adevăr, când umblasem în rucsac scosesem şi jurnalul şi îl uitasem acolo. Normal nu ar fi trebuit să fac asta…
—Nu e jurnalul meu.
Începu să râdă.
—Boule!
—…
Deci… Asta voise să facă. Nu intenţiona să flirteze cu mine, ci , pervers, cu mintea mea… O dăduse atât de rău peste cap… M-am aşezat iar la masă, sorbind de data aceasta direct din sticlă.
—Îmi ziceai de formaţie…
—Ce îţi ziceam de formaţie?
—De ce te-ai retras?
—De ce să îţi răspund?
—Ha! Îţi era lene!
—Nu.
—Atunci nici tu nu ştii.
Râse. Ba da, ştia. Ştia bine de ce, dar acest secret nu era unul demn de împărtăşit şi cu mine… Sau poate pur şi simplu era o altă modalitate de a…
—Ştii ce îmi place la voi?, începu iar.
—Noi?
—Voi, fetele.
Am zâmbit. Mă gândeam la cea mai vulgară dintre variante.
—Vă place să dominaţi. Dar vă place acel bărbat pe care nu îl puteţi controla… Trebuie atunci să vă fie „aliat”…
—…
—Ştii cum poţi să îl controlezi pe cel care te controlează?…
M-am ridicat. Voia să mă scoată din minţi?! Am vrut să ies, dar, după ce am tras zăvorul, am observat că uşa era şi încuiată. Dar cheile erau… la mine. Stătea liniştit la masă privindu-mi eforturile zadarnice.
—Nenorocitule!
Se miră cu ochii.
—Unde îmi sunt cheile?! Spune acum!
—La tine probabil.
—Cum la mine?
—Simplu. Tu ai încuiat. Parcă le-ai pus în rucsac.
…Şi erau în geacă… De acum ştia că a câştigat, nu mă mai puteam apăra în nici un fel. Aveam de ales numai felul în care să mă confrunt cu această înfrângere… M-am întins pe pat, închizând ochii… Numai înăuntrul craniului meu mai eram în siguranţă… Dar nu s-a apropiat, nu a încercat să mă sărute, nu. Pur şi simplu şi-a continuat istorisirea propie, explicându-mi că „am cunoscut odată un copil. Era deştept, ştiu, şi bun la inimă.” Copilul era de fapt o parte a sufletului lui. „Dar a murit într-o zi, nu mai ştiu de ce…”
Am deschis ochii abia când l-am auzit ieşind pe uşă, temându-mă încă să nu mă vadă plângând. Nu l-am mai văzut de atunci. Probabil că a murit şi el…
_______________________________________
-Este doar un vis...Cand o sa deschid ochii o sa ma trezesc
A deschis ochii.Intr-un timp relativ scurt si-a dat seama ca nu se mai trezea.
-Cosmarul asta o sa dureze la nesfarsit!
my mom can be such a bitch. maybe thats where i get it from. its really not such a big deal, not to me. all i remember was thinking *this is only a dream, ill wake up and everything will be just fine....* then i realized *im not waking up*
~Fi mereu un rasarit cu chip de inger.Vreau ca focul din inima mea sa aprinda si focul din inima ta fiind mereu doua flacari pe aceeasi lumanare...~
~Cel mai trist lucru in viata e sa-l vezi pe cel pe care il iubesti iubind pe altcineva...~
~Daca mi-ar fi dat in viata sa iubesc doar de 2 ori prima data te-as iubi pe tine si daca asta ar fii o greseala a doua oara as iubi greseala...~
~Un zambet nu inseamna fericire asa cum o lacrima nu inseamna durere.poti plange cand esti fericit,poti sa razi cand inima iti plange!!!~
Mony's flog:
Mony's HI5:
Mony's site:
|
|
