O mica poveste

Best TH fans
Forumul celor mai mari fani Tokio Hotel!

Lista Forumurilor Pe Tematici

Best TH fans | Reguli | Inregistrare | Login

POZE BEST TH FANS

Nu sunteti logat.

Nou pe simpatie:
Gabriela Gaby pe Simpatie

Femeie
25 ani
Suceava
cauta Barbat
26 - 71 ani

Best TH fans / Your story / O mica poveste

Moderat de "y"-LoveyKins!._o^14^, **CrAzzY~gRL**, =Shyummkums!!Lil`Pumpk*n=

Autor

Mesaj

Pagini: 1

mony_onlyfun
^Mega^fan^

Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481

Partea 1-Beloved

Se uită cu luare-aminte pe ecran şi îşi aprobă colegul:
– Ai naibii! Când îi prind pe ăia care ne-au şters programul îi omor în bătaie.
Apoi Victor se ridică. Se sunase şi ultima oră de informatică se terminase. Ieşi împreună cu alţi colegi, rupt însă de ei, de parcă o lumină necunoscută îi orbise ochii…
–Mă… Auzi?, zise Vlad privindu-l nedumerit. Ce placă video zici că e mai bună?
–Nu ştiu mă… Lasă că îţi aduc mâine o ofertă de la frate-meu…
Readus brusc la realitate de colegul său, Victor privi cu ochi speriaţi lumea ce-l înconjura: maşini care străbăteau şoseaua zgomotoasă, oameni grăbiţi care se întorceau acasă, oameni care priveau în golul propriilor minţi, oameni care se îndreptau doar spre o altă zi… Oameni ? Pentru el erau umbre. Aproape că nu-i vedea. Nu îi vedea nici pe colegii alături de care mergea, nu ştia nici ce căuta lângă ei. Luminile străzii înserate îl ameţeau, îl oboseau într-un mod până atunci necunoscut lui, banalul din jurul lui îl durea… Şi nu cunoştea decât o ieşire. Dar era blocată.

Păşi aprope jalnic pe scările blocului mohorât, făcând eforturi titanice pentru a-şi mişca picioarele. Ajuns sus, bătu ca de obicei la uşă, aşteptând ca mama să îi deschidă.
–Maria!…
Maria se rezemă de tocul uşii, zâmbind. Ochii aveau însă o calmă melancolie albăstruie… Fără să spună vreun cuvânt, fata îl pofti înăuntru, aşteptă să îşi dea ghiozdanul jos şi spuse apoi cu o voce calmă, în care se cunoştea însă un ton de tristeţe ascunsă, ca şi cum ar fi suferit puternic până în acel moment:
–Am crezut că azi ai ore scurte şi vii mai devreme… Mama ta a plecat la o prietenă a ei şi mi-a spus să te aştept aici…
–Mama nu prea ştie în cine se încrede, zise ironic băiatul.
Maria râse. Era un râs resemnat, foarte puţin vesel.
–Poate că ai dreptate. Sunt sigură că am golit casa de bani, adăugă cu sarcasm. Vă aşteaptă o lungă foamete…
Fata se sprijinise de masa bucătăriei, cu braţele goale încrucişate sub sâni. Îl privea pe Victor destul de rar în ochi. De fapt, de când intrase, el îi căutase privirea şi nu reuşise să o încrucişeze cu a lui decât o dată, când fata îl fixase speriată şi apoi întorsese capul. Avea între şaisprezece şi optsprezece ani, cu părul negru coborând lin pe rotunjimea perfectă a capului, atingând, uneori, buzele cu vârfurile câtorva şuviţe. Purta o cămaşă roşie, iar blugii negri acopereau în parte bocancii prăfuiţi de care nu se dezlipea în zilele reci ale toamnei târzii. Victor se apropie de ea. Tresări speriată, privindu-l acum fix în ochi, rugătoare parcă. Un fior îi străbătu buzele, pentru ca în următorul moment un hohot de plâns să o arunce pe umărul băiatului.
–De ce?, reuşi să articuleze târziu, ştergându-şi lacrimile.
–De ce… ce ?
Maria se depărtă de el, speriată de-a binelea, implorâdu-l parcă să spună un cuvânt salvator. Însă cuvântul întârzia. Îşi scutură pentru un moment firele dese ale pletelor, apoi îşi duse mâna la frunte, încercând să se regăsească. Dar focul lacrimilor din ochii ei era şi mai puternic când se uită din nou la Victor.
–Chiar nu înţelegi?! Nu poţi să vezi? Mă duci spre moarte…
Privirea băiatului o convinse că acesta nu era decât începutul sfârşitului. De s-ar termina totul mai repede!
–Nu mai pot! Crede-mă, am încercat, dar acum nu mai pot! Nu am energia ta, nu pot să iubesc pe cineva aşa!
Iar picioarele îi tremurau. Se prăbuşi într-un scaun, izbucnind iar în plâns, privită mereu de Victor, al cărui chip era din ce în ce mai palid, pe măsură ce înţelegea mai bine şi mai bine ce se întâmpla.
–Tu nu te mai gândeşti decât la mine… Apreciez asta, dar… trebuie să înţelegi că nu am putere să fac acelaşi lucru. Nu am puterea să vorbesc mereu cu tine, nu pot trăi cu sentimentul ăsta de beatitudine… Pentru că asta simt când vorbesc cu tine, asta simt când mă gândesc la tine, trebuie acum să mă trezesc… Trebuie să te trezeşti şi tu. Ai prieteni, ai rude, ai vise de împlinit. Eu nu pot să fac parte din ele…
Stătu apoi, cu faţa plânsă, privindu-l tot mai tristă.
–Dar visele… numai cu tine se pot împlini. Ţi se pare că nu poţi trăi aşa…
–Nu! Nu mi se pare! Aşa este. Nu mai putem continua aşa… Mă iubeşti prea mult. Gândeşte! E prea mult!
Fata descuie uşa şi dădu să iasă, smucind sălbatic uşa, doar pentru a constata că era ţinută de un lanţ. Îl îndepărtă repede şi ieşi, fugind pe scări…

Era o fată matură, însă în sufletul ei trăiau încă imagini ale copilăriei. Printre cărţile şi referatele din camera ei puteai adesea găsi vreo jucărie veche sau un obiect care să amintească de acei ani… Victor voise să-i facă o surpriză şi chiar se bucurase găsind-o acolo. Scoase din ghiozdan un ursuleţ de pluş şi îl duse în camera sa, pe birou. Apoi căută înfuriat un cuţit în sertarul de la bucătărie. Îl apucă însetat şi aproape fugi spre cameră. Închise uşa, deschise apoi caietul în care scria versuri când era trist. Găsi o poezie scrisă Mariei şi ochii îi tresăriră nervos… Apoi mâna sa se ridică şi căzu pătimaş asupra toracelui jucăriei, mişcare repetată apoi de mii şi mii de ori…

_______________________________________

-Este doar un vis...Cand o sa deschid ochii o sa ma trezesc
A deschis ochii.Intr-un timp relativ scurt si-a dat seama ca nu se mai trezea.
-Cosmarul asta o sa dureze la nesfarsit!

my mom can be such a bitch. maybe thats where i get it from. its really not such a big deal, not to me. all i remember was thinking *this is only a dream, ill wake up and everything will be just fine....* then i realized *im not waking up*

~Fi mereu un rasarit cu chip de inger.Vreau ca focul din inima mea sa aprinda si focul din inima ta fiind mereu doua flacari pe aceeasi lumanare...~

~Cel mai trist lucru in viata e sa-l vezi pe cel pe care il iubesti iubind pe altcineva...~

~Daca mi-ar fi dat in viata sa iubesc doar de 2 ori prima data te-as iubi pe tine si daca asta ar fii o greseala a doua oara as iubi greseala...~

~Un zambet nu inseamna fericire asa cum o lacrima nu inseamna durere.poti plange cand esti fericit,poti sa razi cand inima iti plange!!!~

Mony's flog:
Mony's HI5:
Mony's site:

pus acum 19 ani

mony_onlyfun
^Mega^fan^

Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481

Patrea a doua-Frozen

Maria se trezi, trupul ei alb, angelic, zguduit de spasme, părând la fel de rece ca apa căzii de baie. Stătuse nemişcată ore în şir – le pierduse numărul, privind faianţa albă, prosoapele albe, nimic însă nepărând a atinge întunericul ochilor… Îşi aminti că, atunci când era copil, încercase de nenumărate ori să îşi întoarcă ochii spre interiorul capului, „ca să se poată privi pe sine”. Acum ştia că acest lucru era imposibil, însă de câteva ore bune îşi privea mintea, îşi privea viaţa, ca şi cum, moartă, ar fi retrăit la nesfârşit fosta ei existenţă… Apa se undui şi fata se acoperi cu un prosop, tremurând. Se îmbrăcă şi se privi în oglindă, descoperindu-se palidă, cu priviri moarte aruncate fără ţintă de deasupra cearcănelor vineţii. Tremura încă şi teama că s-ar putea îmbolnăvi îi îndreptă paşii lenţi spre cutia cu medicamente. Contemplă o clipă pastila, ca şi cum ar fi fost una letală, apoi o puse înapoi. Nu mai conta.
–Hei… Ce faci tu?
Ridică mâţa în braţe şi îşi alintă obrazul de blana ei. Animalul o lovi afectuos cu capul în bărbie şi apoi se năpusti asupra castronului în care stăpâna sa îi pusese mâncare.

Ajungând în camera ei, gemu ca de o durere greu înăbuşită: o rază de soare tomnatic pătrunsese prin fereastra murdară, obligând-o să vadă vremea splendidă de afară. Trase jaluzelele. Nu mai avea nevoie de lumină… Se trânti pe pat şi închise ochii. După câteva clipe însă tresări, izbucnind în lacrimi. Cu o seară înainte umărul lui Victor i-ar fi fost sprijin. Acum însă totul se terminase. Se mândrise cu recâştigarea libertăţii ei, cu puterea de a îndrepta (sau aşa credea ea) lucrurile, pentru ca dezamăgirea să nu-l lovească pe el mai târziu… Acum însă lucrurile acestea erau inutile. La ce-i trebuie unui olog ghete? Ce poate face un condamnat la moarte cu un milion de dolari? La ce bun să ai mâini dacă eşti legat la ele pentru veşnicie?

Începuse să se încălzească şi negura ochilor se risipise aproape în totalitate când două bătăi scurte în uşă o încremeniră… Pletele îi tresăriră înspăimântate iar respiraţia încetă. Alte bătăi… Dacă era… Victor? Îşi şterse lacrimile şi încercă să zâmbească, deşi ştia că nu va afişa decât un rânjet chinuit.
– Bună, mamă…
–Maria!! Ce-i cu tine?! Te simţi bine?
Nu răspunse. Îşi trase bocancii în picioare şi jacheta pe umeri şi, fără să o privească pe mama îngrozită, ieşi şi coborî în stardă. Păşea nervos pe asfaltul rece, dur, însoţită pentru scurt timp doar de strigătele mamei. Apoi cea ce-i dăduse viaţă o pierdu însăşi din priviri în ceaţa fină a toamnei… Maria nu mai plângea. Era acum liniştită, grăbită însă. Nu ştia unde merge însă urma drumul acela întâmplător cu străşnicie, ca şi cum altcineva ar fi ghidat-o, fără ca ea să simtă, să ştie. Se opri în faţa unui magazin de jucării. O păpuşă, foarte asemănătoare cu una din propia ei copilărie, îi zâmbea prin geamul clar al vitrinei şi, pentru o clipă, fata putu să îşi înfăţişeze acele zile splendide, datul cu sania pe derdeluş, poveştile bunicii, chiar căldura de neconfundat a sobei… O lacrimă i se prelinse pe obraz numai pentru a fi, un moment mai târziu, ascunsă de buzele drepte, tremurânde. Oftă… Nu mai exista cale de întorcere şi nu putea nici să îşi dorească acest lucru. Îi mărturisise deseori lui Victor – nu voia să fie copil iar, tot ce îşi putea ea dori era cineva pe care să iubească. Însă el îi oferise prea mult… Mult prea mult. Dar… Aici gândurile ei se opriră, numai ca un moment mai târziu să o ia iar din loc cu o viteză ameţitoare, mereu vestind apropierea unei amintiri, a unei relicve cerebrale… Cu multe luni în urmă Victor îi spusese că a sesizat un fel de sincronizare sentimentală, ca şi cum sentimentele, bune sau rele, le-ar fi împărţit. Faptul o lovi fix în faţă. Cum de nu realizase până atunci? Îşi amintea abia acum nişte versuri pe care le văzuse pe coperta interioară a caietului de informatică al lui Victor, acolo unde desena sau scria când ora era sub nivelul cunoştiinţelor lui şi nu avea ce face. Simţise deci atunci ce simţea ea acum… Nu cumva?… Şi le şopti privind aproape paranoic în jur: „Mă duc la război mâine… / Nu vreau să mă plângeţi, / Doar să mă iertaţi. / Pentru că nu voi vedea ziua ce vine… / Nu mă întorc. / Nu vreau să mă întorc. / Nu vreau să stau în acest loc / Între voi… / Azi nimic nu mai contează… / Azi împuşcă unul, / Mâine doi… ”.

***

Deodată Maria auzi o melodie cunoscută ei, chiar dragă… Văzu abia atunci soarele şi lumina lui îi arse în mod plăcut privirile, în timp ce sute de frunze îşi foşneau agonia în jurul ei, contrastând cu liniştea lacului deasupra căruia vântul flutura jacheta şi părul unei tinere cu faţa plânsă…

_______________________________________

pus acum 19 ani

SiMo_BiLlUtZa
>[V*I*P]<

Din: hell...:->
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 1421

next plssssss

_______________________________________

pus acum 19 ani

diana_rebela14
^[TH]*[fan]*[4ever]^

Din: @~*your mind*~@
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 1004

wow ce frumos

... imi plac mult...de fapt ce imi plak..nu...ador povestile tale...superb...pune si partea a 3 a

imi place sa citesc povesti frumoase...

_______________________________________

ai aparut din ceata fara a spune prea multe,ai colindat in jurul lumii mele timp de cateva secunde iar mai apoi te-ai intors inapoi in lumea ta,acolo unde nu am cum sa patrund pentru a fi fericita...am incercat sa descopar cine esti si de ce nu pot ajunge la tine,si deabea mai apoi mi-am dat seama ca numele tau e "fericire" si de aceea esti doar un gand,un miraj,esti un scop ce nu poate fi atins ...te-ai nascut din imposibil si vei muri odata cu el...

pus acum 19 ani

mony_onlyfun
^Mega^fan^

Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481

Partea a treia-Harmony

Victor înteţi paşii prin atmosfera încă udă a serii întunecate de toamnă. Nu îl mai putea afecta ceea ce se întâmpla, însă voia să gândească în linişte. Pe lângă asta îl enerva puţin să îşi audă numele de familie strigat pe tonul de prostituate ieftine folosit de colegele sale. „Nu puteau să meargă şi astea prin altă parte?”, gândi în timp ce traversa. O maşină aproape că îl călcă, deşi el vedea culoarea verde. În fond, ele cine sunt? Ce ştiu ele să facă? Nu ar putea nici măcar să se apropie de… ah… Maria… Nu vor ajunge nicăieri, însă nici măcar nu îşi vor putea da seama de propiul eşec. „Mai bine durerosul adevăr decât candidă ignoranţă” îşi zise şi respiră adânc aerul rece.

De data asta îi deschise mama. Nimic deosebit. Nici măcar mâncarea nu avea alt gust şi sticla de suc era la locul ei. Păşind în cameră îşi aruncă ghiozdanul lângă scrin şi se trânti pe patul gol. Îl duru liniştea şi porni calculatorul ca să pună muzică. Scoase apoi o foaie pe care scria „Test la biologie” şi, cu roşu, „4 (patru)”. Privi apoi o carte de pe raft, nişte hârtii aruncate aiurea pe birou şi râse în sine. „Câţi iau zece la biologie? Mulţi. Câţi se plictisesc la informatică pentru că profesorul predă ceva ce ei ştiu? Puţini. Câţi scriu? Heh… Şi mai puţini.” Îşi aminti apoi că şi Eliade trecuse probabil prin aceleaşi lucruri şi nepăsarea îi umplu, dacă nu o făcuse deja, mintea. „În fond, ce contează? Eu deja pot să le râd în faţă. Ce ştiu ei?…”

–Victor! Dă naibii muzica aia mai încet!
–Cât de încet să o dau?! Nu mai aud eu după aceea…

Mama nu se înduplecă şi întoarse butonul de volum până nu se mai auzi decât un vâjâit care vag aducea a solo de chitară.

–Mamă!!…

Motivul venirii mamei însă era altul. Dar cum discuţia asupra volumului se sfârşea rapid doar atunci când Victor recurgea la căşti, Marin se autoinvitase în cameră. Băiatul îl primi cu zâmbetul pe buze, foarte bucuros că îl vede. Aceasta era însă doar o mască. Adevăratul Victor se ruga să plece cât mai repede. Simţea, aşa cum şi alţii simţiseră înaintea lui, nevoia de a fi singur.

–Mă, începu colegul, ţi-am citit aia…

Se referea desigur la o mică povestire pe care Victor o publicase pe Internet şi pe care o dusese tipărită la şcoală, ca să ceară părerea câtorva colegi. Cele două foi căzuseră absolut întâmplător în mâinile lui Marin şi Victor nu îi retezase curiozitatea.

–E marfă… Chestia cu „zise Vlad privindu-l nedumerit. Ce placă video zici că e mai bună?” e exact ca acum câteva seri, când ne întorceam acasă, dar chestia cu Maria nu prea cred că e reală, că tu… Sau poate ţi-a făcut vreo damă bine cu ochiul şi ai început să fabulezi…

Victor râse cu poftă. „Iată în sfârşit, îşi zise în sine, un om care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu! Trebuie într-adevăr să plec capul în faţa acestui formidabil oracol care poate ghici în timp şi spaţiu.”.

–Ştii tu?, îl întrebă sarcastic. Dar cine zice că trebuie să fie real?

Acest Marin îl amuza prin felul în care îl judeca, scurt, ca la carte şi fără nici un fel de dubii eronat. Îl enervase chiar cu câteva seri înainte când îl întrerupsese dintr-o discuţie cu Eugen care, nemaiavând timp să răspundă nimănui, alergase să prindă maşina. Iar acum acest om îi spunea lui ce şi cum o duce cu dragostea, fără să bănuiască nimic din ce se petrecea adânc în sufletul lui Victor…

Clar plictisit de subiect, Victor deschise scrinul şi scoase la iveală o teacă de piele, cusută manual. O desfăcu cu luate-aminte şi trase din ea un splendid pumnal cu mâner decorat cu gravuri, însă cu lama murdară şi, aşa cum constatase curând după ce îl apucase pentru prima oară, tocită. După o scurtă perioadă în care Marin se bâlbâise şi nu reuşise decât să spună că mânerul este într-adevăr din os, nu plastic, Victor se simţea mai în largul lui.

–Unde l-ai găsit? Ai fost iar la vilă?

Se referea la o vilă abandonată situată pe o stradă destul de apropiată de liceu, unde băieţii din liceu mergeau uneori să caute lucruri interesante, ca pumnalul pe care îl ţinea acum Victor.

–Da. Cătă şi restul trecuseră pe lângă el, parcă ar fi fost chiori. Am avut noroc, ce să spun.
–Şi le-ai arătat şi lor?
–Ha ha! Am aşteptat până să ieşim în curte şi l-am scos ca să râd de ei.
–Să îl aduci la şcoală să îl vadă şi Vlad.
–Vlad să plătească… Mi-e dator cu vreo treizeci de mii.

Lui Victor i-ar fi fost greu să descrie bucuria pe care o simţi când Marin ieşi pe uşa scârţâitoare… Nu se mai obosi să o încuie. Aceeaşi uşă de care se sprijinise de atâtea ori Maria… Îl năpădi un fel de febră, mâinile începură să îi tremure şi capul atârnă deasupra umerilor mai tare ca niciodată… „Maria” era un nume… sfânt pentru el. Nu mai putuse nici măcar să citească Ernest Hemingway după ce ajunsese la paragraful unde era scris pentru prima oară „Maria”. Şi totuşi nu se putea rupe de ea… Fiecare colţ al camerei fusese privit de ochii ei, fiecare vază fusese umplută cu flori… Acum realiza, în sfârşit, că fata nu se prefăcuse când plânsese atât de aprig, că toate acuzaţiile pe care i le adusese erau simple produse ale unei minţi paranoice…

Luă iar pumnalul şi începu să se joace cu el. Se aşeză la calculator, să scrie, să uite… Deschise fereastra şi auzi ploaia, iar în acel moment se simţi, în final, singur cu sine. Mama dormea iar colegii… Ei bine, colegii nu mai erau în mintea lui acum. Doar două braţe albe care îi dezmierdară faţa şi vocea calmă a Mariei:

–Şi, până la urmă, cum se termină povestirea aia a ta?

_______________________________________

pus acum 19 ani

diana_rebela14
^[TH]*[fan]*[4ever]^

Din: @~*your mind*~@
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 1004

hopa

haide cu contu cred ca o sa fie o parte super interesanta...

_______________________________________

pus acum 19 ani

mony_onlyfun
^Mega^fan^

Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481

Partea 4 (epilog) - Sanitarium

Am deschis portiera, călcând pe asfaltul umed. O ploaie lină de toamnă se arunca sinucigaş spre pământ. Mi-au trebuit câteva secunde bune ca să o fac să înţeleagă ce voiam de la ea… Privea cu ochi goi, spre mine dar fără să mă vadă, uitându-se mereu la un punct infinit invariabil, imobil faţă de direcţia aparentă a pupilelor ei. Apoi, dezmeticindu-se parcă, se uită în ochii mei şi începu a plânge amar.
Aproape că am târât-o afară din automobil, însă nu opunea practic nici o rezistenţă fizică, nu se ţinea de nimic, nu făcea nici un gest… Doar din când în când câte o tânguire tristă îi deschidea buzele drepte, obosite de suspine. În final, văzând că nu are de ales, se supuse cu totul şi, sprijinindu-se de braţul meu şi încă lăcrămând, merse până în faţa scărilor. Ploaia se abătea tot mai aprig asupra pletelor zguduite sălbatic de disperare, curgându-i apoi în şiroaie dureroase şi vii pe faţa palidă. A urcat două trepte, apoi s-a prăbuşit bolnav, izbucnind din nou în plâns.
-Maria…
-…
-Maria!…
Nu ştiu ce vedea în mine. Ochii ei afişau numai o tristă şi calmă revoltă. Iar revolta se domolea încet, fiind în cele din urmă înlocuită de o melancolie sfâşietoare.
-De ce?…
Mi-o aminteam punând şi altă dată această întrebare, tot cu lacrimi în ochi şi abia articulând vorbele… Chiar. De ce? Am încetat un moment să mai trag de ea. Am făcut doi paşi în urmă şi am stat câteva secunde privind-o. Şi toate argumentele de până atunci se năruiră însă un cuvânt îmi încolţea atât de dureros în minte încât îmi venea să urlu: “trebuie”. Pentru ea nu găseam nici un răspuns care să mi se pară convingător aşa că i-am apucat iar braţul. M-a fixat speriată cu privirea dar s-a supus şi de această dată… Tremura, înghiţindu-şi lacrimile. Am tăcut; trebuia să rămân calm, rece, lucid. Uşa scârţâi tânguitor iar zgomotul paşilor pe scări era greu şi parcă fără sfârşit. Maria privi cu frică în camera răsărită mult prea brusc în faţa ei… O masă albă de lemn, un scaun fără spătar şi un pat incomod de spital… Undeva în stânga era o oglindă spartă şi o uşă de dădea în baie. Se uită la mine şi intră cu paşi morţi. Se întoarse apoi cu faţa la mine, scuturând capul ca să înlăture şuviţele căzute pe ochi. Chiar încercă să zâmbească, un pic ironic.
-Deci… Aici se termină, şopti ea.
-Aşa se pare…
Îmi întoarse spatele şi îşi roti capul, cuprinzând toată camera în străfundurile minţii. Apoi faţa ei tot mai calmă şi mai senină se orientă iar spre mine…
-Puteai să te gândeşti la ceva un pic… diferit.
-Mda…
Am plecat ochii. Îmi era ruşine. Probabil că a observat asta, în orice caz ceva a făcut-o să îmi cuprindă mâna, ducând-o apoi la obrazul ei într-un angelic gest de mângâiere…
-Nu îţi face griji. E bine aşa…
-Maria… Nu e permanent…
-…
-Până la următoarea povestire…
-Da… Poate…
Apoi îşi dădu jos jacheta cafenie şi o puse pe pat. Se aşeză şi ea. Mă temeam să nu cedez… M-am întors şi am dat să ies, însă atunci mi-am amintit.
-Maria… Eşti cea mai mare creaţie a mea… Eşti perfectă!
-Aham…, îngână cu privirea pierdută în cristalele cenuşii ale ferestrei.
M-am urcat abătut în maşină, făcându-i semn amicului meu să pornească, lăsând în urmă locul brusc zgomotos. Un ţipăt amar m-a urmărit până am părăsit strada. Apoi am scos caietul şi am început iar a scrie…

_______________________________________

pus acum 19 ani

mony_onlyfun
^Mega^fan^

Din: tr-un cosmar
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 481

The end

_______________________________________

pus acum 19 ani

diana_rebela14
^[TH]*[fan]*[4ever]^

Din: @~*your mind*~@
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 1004

frum...ti-am spus eu ca imi plac toate povestirile tale dar asta nu imi place pot sa spun ca o ador...

a fost atat de trist,atat de trist descris,atat de trist dialogul,parca toate formele de descriere a imaginii si a evenimentelor dintre cei 2 ar fi vrut sa ma faca sa plang...deci e ....superb....felicitari pt a mia oara,de fiecare data cand spui "the end" la o povestire vin eu repede si iti spun felicitari de parca nu s-ar sti ca e super povestea dar mai mult nu stiu ce sa zic,efectiv ma lasi de fiecare data fara cuvinte si acesta e singurul cuvant pe care il mai gasesc... dar am mai gasit inca unul...bravo,e super,magnific,extraordinar...superb...ma rog,nu e doar un cuvant e o fraza dar...succes la mai multe povesti in continuare...

_______________________________________

pus acum 19 ani

Pagini: 1

Mergi la